Eu cred că, Dumnezeu, a lăsat omului cea mai puternică formă de exprimare a afectivității, a grijii, a iubirii, a recunoștinței, față de semenii săi prin intermediul cuvântului. Încă de mică mi-am dat seama ca universul meu, adăpostul meu și locul în care îmi găsesc lăcașul liniștit, de o puritate netulburată, stă într-un singur cuvânt – familia.
Fără familie nu am fi cu adevărat oameni. Ea ne procură nevoile fundamentale creșterii și dezvoltării noastre, ne ghidează către un ideal pe care trebuie să-l atingem și, până să ajungem la vârsta în care ne formăm o proprie personalitate, familia reprezintă ochii noștri. Prin ochii ei vedem realitatea înconjurătoare, distingem esența înșelătoare și concretă a lucrurilor din lumea în care trăim și, treptat, în adâncul ființei noastre ia naștere dorința arzătoare a eternității, de a avea lângă noi pentru totdeauna persoanele față de care suntem legate printr-un lanț al credinței și al iubirii.
Ceea ce este greu de îndurat e faptul că, uneori, cuvintele care apar în mod neașteptat în viața noastră pot evapora toate aceste bucurii, clipele trăite cu intensitate, să facă din momentele pline de tandrețe o cenușă care poate fi disipată la cea mai mică suflare care o atinge. Pentru mine a fost de ajuns un singur cuvânt ca să trec prin aceste trăiri, să simt cum asupra vieții mele se lasă o cortină neagră, să-mi simt trupul cuprins de un fior rece ca gheața care mi-a pătruns până în inimă... iar acest cuvânt este cancer.
Pe data de 19 august 2019 am descoperit că mama mea, scumpa mea mamă, care iubește viața, care trăiește pentru copilul ei, a fost diagnosticată cu cancer. Mai întâi a plecat pentru consultații la București și a făcut mamografie, CT, biopsie, iar după 3 săptămâni s-a confirmat că suferă de cancer de gradul 4 la sânul stâng. A durat mai mult timp ca să-mi dau seama că această veste este cu adevărat reală, că aparține în totalitate verosimilului și că nu este doar un vis urât din care urmează să mă trezesc. De fapt, așa facem toți oamenii, când în conștiința noastră refuzăm să acceptăm adevărul în toată puritatea lui, așa cum ne-a izbit, și la început ne hrănim cu iluzii măgulitoare, că poate fi posibil ca existența noastră în acel moment să se desfășoare în alt plan decât al realității.
Dar nu este așa. Dacă amortizam durerea pentru o vreme, nu facem decât să o amplificăm pentru momentul în care, în cele din urmă, o vom simți. Acum mama mea urmează un tratament special împotriva acestei boli care ne-a distrus fericirea și, observ în adâncul ființei ei, că este o luptătoare. Nu se lasă învinsă în ringul de luptă cu cancerul, luptă pentru viața ei, pentru familia ei, și pentru nimic nu ar fi în stare să renunțe. Prin această confesiune vreau să fac apel la persoanele care înțeleg situația în care ne aflăm, înțeleg trăirile noastre înspăimântătoare și vreau să vă rog un singur lucru: ajutați-ne să ne dobândim înapoi fericirea!