Când Viața Te Pune la Încercare, Inima Devine Scutul Tău

Sunt momente în viață când timpul pare că se oprește. Când nimic material nu mai contează. Nu cariera, nu planurile de viitor, ci doar OAMENII. Inimile lor. Lupta lor. Mă numesc Rătoi Ionela Daniela, am 53 de ani și sunt din Craiova. Sunt binecuvântată cu o familie frumoasă: un soț extraordinar, o fiică minunată, Teodora, de 14 ani – care se pregătește anul acesta pentru examenul de capacitate –, părinți iubitori și doi frați cum oricine și-ar dori. Viața, însă, are propriile ei lecții. Unele dureroase. Pe 13 decembrie 2023, am avut un accident auto. M-am răsturnat cu mașina personală. Am ieșit cu viață din acel moment – doar o coastă fracturată. A fost un semnal de alarmă, dar nu știam că urmează și altele. Pe 2 ianuarie 2025, în timpul unei conversații telefonice cu fiica mea, i-am auzit vocea speriată și un țipăt de neuitat. Ea și soțul meu fuseseră implicați într-un accident grav pe Defileul Jiului. Din fericire, au scăpat cu viață, fără răni fizice. Dar impactul emoțional a fost devastator pentru noi toți. Am anulat plecarea la munte programată pentru 5 ianuarie. La început de februarie, mi-am făcut un abonament la sala de fitness, căutând echilibrul și liniștea. Acolo, în timpul orelor de yoga și pilates, am simțit un disconfort la sânul stâng. M-am privit mai atent în oglindă și am observat modificări. Am știut că trebuie să acționez. Pe 7 martie am făcut o mamografie. A urmat o biopsie, iar în scurt timp, diagnosticul: cancer mamar. Pe 20 martie, lumea mea s-a schimbat. Nimic nu te pregătește pentru acest cuvânt. Nu contează cât de puternic ești – durerea și teama sunt copleșitoare. Au urmat investigații peste investigații, drumuri nesfârșite prin spitale și incertitudine. Pe 6 mai am trecut printr-o intervenție chirurgicală. A costat 4.000 de euro – o sumă uriașă pentru mine. Dar datorită sprijinului familiei, prietenilor, colegilor și oamenilor cu suflet mare, am reușit. Drumul nu s-a terminat. Mai am nevoie de 2.000 de euro pentru tratamentele următoare. Dar am învățat ceva: nu ești niciodată singur atunci când oamenii aleg să te țină de mână, chiar și în tăcere. Vă mulțumesc tuturor celor care mi-ați fost aproape. Ați împărțit cu mine o povară grea. Ați oferit mai mult decât sprijin – ați oferit speranță. Sunt o luptătoare. Și voi învinge! Pentru că, uneori, nu gesturile mari schimbă lumea, ci mulți oameni buni, făcând lucruri mici, împreună.