Îmi amintesc exact momentul când am primit diagnosticul, parcă timpul s-a oprit. Nu știam ce va urma, aveam atât de multe întrebări și, sincer, mi-era teamă. Până atunci, viața mea era agitată, dar frumoasă – aveam o familie minunată și timp pentru mine, pentru micile bucurii care mă făceau fericită.
Primele zile au fost foarte grele. Nu pot să descriu cât de confuză mă simțeam. Mă întrebam dacă voi fi bine, dacă voi reuși să trec peste tratamente și dacă viața mea va mai fi vreodată la fel. Dar, pe măsură ce zilele treceau, am realizat că trebuie să fac față situației. Am început să caut informații, am vorbit cu medici, am aflat despre opțiunile de tratament și mi-am dat seama că trebuie să lupt – nu doar pentru mine, ci și pentru cei pe care îi iubesc.
Am avut norocul să fiu înconjurată de o familie și de prieteni care au fost alături de mine la fiecare pas. Nu pot să subliniez destul cât de mult a contat sprijinul lor. Au fost zile când simțeam că nu mai am putere, dar ei mi-au reamintit mereu că nu sunt singură.
Povestea mea nu e doar despre boală, e despre nevoia de a merge înainte și despre speranță.